AUTOR: Janina Constantin

Studentă la Facultatea de Agricultură din cadrul USAMV București

Ați semănat cultura cu material semincer certificat, v-ați asigurat că are un sol lipsit de dăunători entomofagi (insecte) sau agenți patogeni (bacterii, virusuri, fungi ș.a.). Umiditate are, temperatura optimă are. Și totuși ceva nu are. Ceva nu funcționează corect.

Orice organism are preferințe trofice specifice, iar calitatea hranei pe care o plantă o pretinde va fi decisivă în cursa ei pentru o bună dezvoltare. 

O analiză periodică a solului este nu doar recomandată, ci vitală. Când planta suferă, de cele mai multe ori, doar o analiză minuțioasă, științifică, îi poate oferi salvarea.

Multă vreme, analizele solului au fost evitate, agricultorii invocând costurile mari ale acestora. Însă dacă producția bazată pe știința pare scumpă, nu doriți să descoperiți cât de scumpă este producția după ureche. 

În realitate, costurile analizelor se amortizează rapid, însă carențele sau excesul unor substanțe chimice necorectate la timp adâncesc sever, uneori ireparabil, pagubele. 

În cele mai multe cazuri, ochiul format al unui specialist agronom poate oferi un diagnostic având la dispoziție doar date vizuale despre plantă. 

Dacă nu dispuneți de expertiza unui specialist, iată care sunt indiciile care vă pot ajuta să identificați corect cele mai frecvente carențe de elemente nutritive din sol. 

Vom analiza imaginile de la stânga la dreapta. 

1. FRUNZA SANATOASĂ  –  E caracterizată de o nuanță puternică de verde, având o strălucire intensă, fara a prezenta pete, dungi sau decolorari.
2. CARENTA DE FOSFOR  – Fosforul (P) facilitează transportul energiei necesar metabolismului plantei. Un deficit de fosfor se recunoaște după dezvoltarea iregulată pe frunzele bazale a unor pete maronii, care se necrozează. Deseori apar colorări puternice în mov, datorită pigmenților antocianici. Aceste pete violacee se întind de la vârf și pot cuprinde tot limbul foliar. Planta cu carență de fosfor se dezvoltă mai greu și întârzie să înflorească.
3. CARENTA DE POTASIU – Potasiul (K) reglează umiditatea în plantă, prin închiderea și deschiderea stomatelor și stabilizează PH-ul. În cazul unei carențe de potasiu, plantele, de regulă, rămân mici. Diagnosticul foliar se poate pune în cazul în care extremitățile limbului încep să se usuce, fără a fi afectată nervura principală. Aceasta rămâne verde. Doar marginile frunzelor (initial bazale, ulterior și cele superioare pot fi afectate) devin necrotice și se ondulează orientându-se în jos. 
4. DEFICIT DE AZOT –  Azotul (N) este responsabil cu sinteza proteinelor, fiind totodată o componentă substanțială a ADN-ului și ARN-ului. O aprovizionare deficitară cu azot va avea drept principal simptom decolorarea frunzelor bazale, în timp ce frunzele tinere, din vârf, rămân verzi. Acest aspect se datorează faptului că azotul (care dă culoarea verde specifică) se înmagazinează mai mult în frunzele din vârf, în zonele meristematice, iar în cazul unei carențe, primele frunze care vor suferi vor fi chiar cele care conțin din start mai puțin azot, adică cele primare, de la baza plantei. Frunzele afectate se îngălbenesc de-a lungul nervurii principale, sub forma unei pete alungite, în formă de V, îndreptată înspre pețiol. Îngălbenirea progresează treptat și cuprinde și frunzele din etajele superioare. Nu trebuie confundată cu carența de K, unde îngălbenirea are loc în părțile  laterale ale frunzei, fară acapararea nervurii principale. Excesul de azot, dimpotrivă, intensifică exagerat culoarea naturală a plantei de verde închis, spre albăstrui. Prea mult azot sporește planta din punct de vedere vegetativ, însă îi micșorează considerabil producția. Astfel, aceasta va crește în înălțime, va avea mai multe frunze, dar prea puține boabe, fructe, flori. 
5. DEFICIT DE MAGNEZIU – Magneziul este componenta principală a clorofilei, pigmentul vital al fotosintezei. De regulă, carența de magneziu se manifestă prin cloroza frunzelor pe verticală, cu apariția unor linii decolorate din verde în galben-verzui spre alb, în timp ce venele rămân verzi. Dacă nu se intervine, țesuturile dintre vene se necrozează (mor). Un proces fiziologic explicabil, căci lipsa magneziului presupune lipsa clorofilei, care conduce la un randament scăzut al fotosintezei, prin care planta își sintetizează energia (hrana) chimică din cea luminoasă. Unele frunze pot prezenta și înroșiri ale marginilor. Carența de magneziu se manifestă des pe solurile acide – așadar aveți un indiciu în plus pentru a realiza si corecție de PH in solele respective. O pseudo-carență va avea simptome similare, dar mai ușor accentuate, fiind astfel un proces mai greu de recunoscut, însă mai dezirabil pentru cultură, dat fiind faptul că o pseudo-carență nu afectează atât de pronunțat producția. 
6. SECETA  – Imaginea prezinta o răsucire a limbului dată de lipsa apei. În condiţii de secetă, celulele buliforme din epiderma pierd apa. Pentru a stopa evaporarea apei,  planta trebuie sa îşi reducă foarte mult suprafaţa de transpiraţie. De aceea, limbul se răsuceşte spre interior. Îsi revine la forma inițială, însă, în momentul în care condițiile climatice îi permit să îsi recapete starea de turgescență optimă. 
7. AFECTIUNE FITOPATOLOGICA  – Pătarea cenuşie a frunzelor de porumb – boală cauzată de agentul patogen Setosphaeria turcica. Se manifestă prin apariția de pete alungite mici, care se măresc în timp. Petele sunt foarte bine definite, având contur galben intens și centru brun, reprezentând conidioforii şi conidiile ciupercii. Ţesuturile atacate se necrozează şi frunzele se sfâşie. Diferența  dintre o carența si o boala se realizează, de regulă, dupa forma şi modalitatea de dispunere a petelor. În unele cazuri, însă, depistarea se poate face numai în laborator.
8. ACCIDENT DE FERTILIZARE  – Vârfuri și părți laterale arse, fară a respecta neapărat o specificitate sau o repartizare spațială anume, aşa cum se observă în cazul tuturor celorlalte imagini, care prezintă carențe sau boli. Porțiunile afectate de fitotoxicitate pot fi ușor confundate cu vătămările mecanice (lovituri realizate involuntar de trecerea utilajelor prin cultură sau de lucrători). Un indiciu util în diferențiere ar fi, pe lângă caracteristicile particulare, observarea holistică a parcelei. Dacă sunt afectate doar câteva plante singulare, este clar vorba despre o vătămare fizică, pe când dacă se observă aceleași condiții pe plantele din întreaga parcelă, evident este o urmare a acțiunii prin care a fost tratată toată cultura pe acea porțiune. 

Oricare dintre aceste deficiențe de elemente nutritive  în sol pot compromite cultura, ducând la pierderi de până la 100%. De aceea, monitorizarea constantă a culturii și intervenția rapidă, la primele simptome, sunt un imperativ. Însă fertilizarea fără date concrete poate face mai mult rău. 

Rețineți că amendarea irațională a solului cu substanțe minerale, fără o analiză prealabilă, a dus la acidifierea a mii de hectare care, din păcate, au fost scoase din uzul agricol, fiindcă și-au pierdut complet și iremediabill capacitatea de producție.   

Așadar, chiar dacă ați reușit să indentificati corect problema, înainte de a îmbăia plantele în fertilizatori, trimiteți mai întâi probe de sol unui laborator specializat, pentru a vă stabili exact dozajele necesare pentru fiecare solă în parte.